Povești pentru învingători sau pentru învinși?

• By admin
• 4 July, 2014
• No Comments

„Orice numai psihologie nu, căci aceasta necuviinţa ar putea conduce la autocunoaştere!”

Carl Gustav Jung

Autor: Claudia Crisan

Nu este pentru nimeni un secret că în ziua de astăzi copiii resping multe dintre textele şi lecturile ce fac parte din curricula şcolară românească. M-am întrebat aşadar de ce? Ce face ca “Harry Potter” sau personajele cărţilor lui Roal Dahl sau Tolkien să aibă o poveste mai intersanta decât cea a lui “Colţ Alb” sau a lui “Cuore” sau “Puiul”? Să fie magia şi talentul scriitoricesc, sau este vorba de o dinamică mai subtilă, destul de greu de sesizat?

Poveştile sunt importante. Prin poveşti pot fi personificate fapte şi tipare psihologice. Citirea de poveşti reprezintă în sine o activitate de învăţare, şi ne referim aici nu doar la acumularea de informaţii, ci la învăţarea despre viaţă.

Există poveşti nemuritoare, aşa cum sunt spre exemplu “Albă că zăpada”, “Cenuşăreasa”, “Hansel şi Gretel”, care sunt iubite de copiii din orice generaţie. Însă, aşa cum putem observa în prezent, există şi poveşti care nu mai par să stârnească aceeaşi atractivitate pentru copiii din zilele noastre. Aş include pe această listă doar câteva dintre cele studiate în şcoală primară: “Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu, “Cuore, inima de copil” de Edmondo De Amicis, “Căprioara” de Emil Gârleanu, “Puiul” de Al. Brătescu-Voineşti. Oare de ce?

Pentru a dezlega acest mister, ne putem ajuta de lecţiile pe care ni le oferta Kurt Vonnegut. Romancier american, acesta ne învaţă că fiecare poveste are un tipar, o schemă proprie. Dacă desenăm tiparul câtorva din poveştile menţionate anterior, vom putea trage câteva concluzii interesante.

Poveştile si romanele clasice adorate încă de copii, par sa urmeaze una dintre schemele de mai jos: se pleacă de la o situaţie de viaţă fericită sau mai puţin fericită, se trece printr-o serie de încercări, iar în final se ajunge la o situaţie pozitivă.

Povestea se va termina aşadar cu o victorie, va avea un fir complet.

Dacă ne uităm însă la poveştile pe care mulţi copii din generaţia nouă nu le mai iubesc, observăm un tipar foarte diferit. Poveştile acestea par sa aibă o mişcare întreruptă, se opresc într-o situaţie de negativă, deprimantă, nefavorabilă.

Practic ele nu induc desăvârşirea eroului, ci capitularea acestuia, supunerea în faţa destinului. Eroul nu iese din impas, sau, dacă pare să fi ieşit, rămâne într-o situaţie defavorabilă.

Joseph Campbell, scriitor american şi specialist în mitologie, a analizat nenumărate mituri din diverse locuri de pe planetă şi a descris călătoria eroului ca fiind întotdeauna un ciclu complet, o călătorie ce porneşte de la necunoscut către cunoscut, o călătorie întru desăvârşire. Aceasta cuprinde trei mari stadii, fiecare cu mai mulţi paşi necesari: pornirea în călătorie, faza în care eroul părăseşte lumea confortabilă şi familiară şi se aventurează în necunoscut, iniţierea, în care personajul este supus unei serii de teste în care trebuie să-şi demonstreze tăria de caracter, şi reîntoarcerea, în care eroul revine şi aduce bogăţiile cuceririlor sale înapoi, pentru beneficiul familiei, comunităţii, sau poate al lumii.

Carl Gustav Jung ne vorbeşte şi despre “spiritul vremii”, ca fiind „motivul anumitor concepţii, judecăţi şi acţiuni colective”. El spune că fiecarei periode istorice ȋi sunt caracteristice imagini, modele şi tipare proprii ce ordonează gândirea indivizilor.

Este clar că vremurile în care se dezvoltă copiii din generaţia actuală sunt radical diferite de cele în care au crescut părinţii noştri şi diferite de cele în care am crescut noi, adultii acestei generatii. Spiritul acestor vremuri este diferit aşadar de spiritul vremurilor în care s-au impus anumite lecturi în curricula şcolară.

Programa şcolară este veche, dezvoltată într-o perioadă cu multe restricţii, o perioadă în care libera exprimare era pedepsită, o perioadă caracterizată de supunere, umilinţă şi penurie. Multe din poveştile din programă se supuneau acestui tipar, cel al omului care s-a predat, care şi-a pierdut individualitatea, care este parte dintr-un colectiv condus autocratic din exterior.

Chiar şi într-o societate liberă, nouă, tendinţa de a te supune convenţiei este foarte atractivă, mai ales atunci când sistemul educaţional se bazează pe repetarea mecanică şi nu pe descoperirea individuală. Ȋnsă istoria a aratat ca mecanismul convenţiei nu facilitează dezvoltarea personalităţilor.

Aşadar, ne dorim poveşti cu mişcări eroice ratate pentru copiii noştri?
Copiii din generaţia actuală, s-au născut însă sub alt spirit al vremii, cel al libertăţii, al încrederii, al posibilităţilor nelimitate. Au şi ei nevoie de poveşti cu dificultăţi, de monştri, mame vitrege şi balauri ca exponenţi ai părţilor întunecate din fiecare, însă au nevoie la fel de bine să ştie că aceste dificultăţi pot fi depăşite, că există soluţii, că pot răzbate, că se pot dezvolta. Eroii sunt acele personaje care, cu toate că întâmpină nenumărate piedici şi obstacole, reuşesc să izbândească, dobândind în cele din urmă cunoaştere, înţelepciune şi intuiţie, acestea calităţi existente, dar latente în noi toţi, care, odată scoase la lumină, devin atât de necesare pentru o personalitate completă şi respectiv pentru o viaţă împlinită şi fericită.

Personajele şi situaţiile din poveşti fiind asadar expresii ale psihicului uman, este de datoria noastră că părinţi şi educatori, să le punem la dispoziţie copiilor tipare de învingători, nu de învinşi.